Familia – Partea a II a

Familia e o frânghie ale cărei noduri nu se desfac niciodată.

 

 

 

 

Timp de 12 ani, am trăit într-o minciună. Într-o familie care era căutată de poliție. Oare nu aveau inimă de au furat un copil ? Mii de lacrimi mi se așternuseră în ochi și pe obrajii care îmi luaseră foc. Familia pe care o credeam a mea, nu era a mea. Dar poate greșeam eu și mai erau copii la fel ca mine. Priveam în gol și mă gândeam la toate momentele de când eram mică. Într-adevăr, nu aveam poze de la 4 ani în jos, dar ei îmi spuseseră că nu aveau posibilități atunci și erau cam săraci. Abia pe la 5 ani, m-au dus la grădiniță, unde erau foarte atenți cu mine. Niciodată nu întârziaseră când veneau să mă aducă acasă. Totul avea sens.

 

 

 

 

 

Cred că stăteam de vreo oră în șezut pe pat, pentru că am auzit ușa urmată de râsetele părinților mei. Părinți? Mai bine răpitori. Se spune că cei care te cresc sunt familia ta, dar cum puteam să consider două persoane care au furat fericirea unei mame, familia mea? Eram prea confuză pentru a pune lucrurile cap la cap.

Vocile lor se auzeau tot mai aproape de cameră, vroiam să mă ascund, dar ce rost mai avea? Să mă mint și mai mult.

– Da, și am cumpărat tot, nu? Sper să nu fi uitat ceva.

Vocea mamei, Crinei, părea așa de dulce și liniștitoare.

– Nu am ui….

Tata, Ștefan, era cel care îți arunca o privire și înțelegeai exact ce a spus.

– Anna, ce e cu tine aici? mă priviră amândoi uimiți.

Îmi ridic capul și îmi scot la iveală lacrimile și le arăt articolul.

– Ce s-a întâmplat?

-FATA!!! Eu sunt ea, nu-i așa????? Sunteți niște mincinoși !!!!!!!!!!!!

– Ia vezi cum vorbești. Și ce te-a apucat? Ce te face să crezi că tu ești ea?

– Hainele, ochii , părul. TOT !

– Nu mai abera. Ți se pare doar, și îi aruncă o privire furișă tatei.

– Cum să mi se pară? Atunci cum explicați că avem aceleașă haine, că nu am poze de la 4 ani în jos?

– Ți-am mai spus, am trecut printr-o perioadă grea.

– Da!! O perioadă în care v-ați făcut un plan pentru a fura o fetiță!!

Mi-au închis gura cu o palmă peste obraz. Le-am aruncat o privire în care mi se citea ura.

– Fetițo! Cum îți permiți să vorbești așa cu părinții tăi?

– Părinții mei mă cred dispărută sau poate moartă!!

Am vrut să plec din cameră, dar m-a apucat tata de mână și m-a târât înapoi, închizând și ușa.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s