Familia – Partea a VII a

Părinții au mai mare grijă de fericirea copiilor, decât copiii înșiși, căci ei nu se lasă orbiti de patimi sau imbolduri necugetate si orânduiesc totul cu mai multă înțelepciune, astfel încât cu timpul si copiii să se declare mulțumiți. – Carlo Goldoni

 

 

În dimineața aceea mă trezisem foarte încrezătoare.Mi-am făcut o ceașcă mare de cafea și m-am uitat puțin pe numele și adresele familiilor de pe hârtie.În primul rând, trebuia să-mi cumpăr o hartă. Am coborât la recepție și am întrebat dacă au vreo hartă. După aceea am urcat sus, unde am încercuit toate locurile în care trebuia să merg. Nu erau prea departe, dar nu cred că-mi ajungea o zi.

Și ce le ziceam familiilor când ajungeam la ele? Bună! v-ați pierdut  fiica acum 12 ani? Trebuia să fiu subtilă și să nu greșesc atunci când dau vreun detaliu.

 

 

 

Vizitasem cele două familii de pe prima foaie. Le spusesem că lucram pentru un ziar și aveam nevoie de niște informații despre un caz mai vechi. Fetița era rudă îndepăratată cu mine și vroiam să găsesc familia. Nu știu dacă era credibilă această scuză, dar nu îmi venise alta în minte.

Chiar dacă trecusem doar pe la două case, mă simțeam foarte obosită. Obrajii îmi ardeau și picioarele îmi tremurau.M-am așezat pe o bancă pentru a-mi recăpăta puțin puterile.Adierea caldă mă îndemna să adorm. Dar nu puteam! Stând acolo, neputincioasă, simțeam cum ochii îmi sunt împânziți de lacrimi. În secunda următoare, lacrimile formau mici pârâiașe care coborau în jos pe pomeți.

De ce plângeam? Nici eu nu știam. Dar nu mă puteam controla și nici nu mă puteam opri.

 

-Hei, ai pățit ceva?

Vocea aceea mă făcu să tresar.Mi-am ridicat fața ascunsă în palme și am văzut că era același băiat care mă ajutase la spital.

– Nu. . .

– Și de ce plângi?

– Nici eu nu știu.

Pufni.

– Ți se pare amuzant?

– Nu. Doar ciudat. Cum să plângi fără motiv?

– Nu ai plâns niciodată?

– Niciodată. Mi se pare că plânsul e pentru cei slabi.

– Știi nu mă ajuți deloc. Și plânsul e pentru cei ce au suportat prea mult atâta vreme. E un fel de a scoate toată durerea afară.

– Cum te-aș putea ajuta?

Mi-am întors privirea.M-am ridicat dar m-am oprit cu jumătate de metru depărtare de bancă. O stare de amețeală mă făcu să mă opresc.

– Cum ziceam nu ești deloc bine.

– Cred că e doar stresul.

– Atunci știu ce te-ar ajuta.

– Ce?

Și mă ia în brațe. Ah! Ce bine miroase ! Îmbrățișarea lui era atât de caldă, dar totuși puternică. Nu mă așteptam la asta din partea unui necunoscut.Vroiam să opresc timpul și să rămân acolo, în brațele lui. Îmi ofereau oarecum putere.

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Familia – Partea a VII a&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s