Gânduri.

E aproape miezul nopții… Singurele zgomote pe care le pot auzi sunt gândurile mele care se îngrămădesc în mintea mea.

– Știi că lor le pasă de tine doar când….

– Termin-o! Ce te bagi? Doar atât știi să zici. Vorbele tale raționale! Ai auzit de inimă? De sentimente? De nebunii, lucruri iraționale? De…

– De prostii! Nimeni nu are nevoie de așa ceva! Astea sunt făcute să înnebunească mintea omului, și chiar întreg omul. Sunt unele momente în viață care trebuie gândite la rece. Niciun sentiment. Nicio inimă. Nicio grijă.

– Și ce rost ar mai avea atunci inima? Ce rost ar mai avea să iubești pe cineva când mintea e mai rece ca un ghețar? Un om, cu tot cu inimă și minte, are nevoie de prieteni, de iubire și de sentimente pentru a se simți întreg, împlinit. Toate aceste aberații ale tale…În primul rând inima și mintea ar trebui să se înțeleagă între ele. Gândurile și sentimentele ar trebui să fie cam aceleași…

– Bla, bla, bla. Lucrurile astea siropoase nu mai au valoare acum, în ziua de azi. Tu chiar nu vezi? Acești oameni care pretind că au sentimente, sunt doar niște zombi care în loc să admire ce e în jurul lor, gândurile lor fug în altă parte. Prea grăbiți. Prea triști.

– O fărâmă de adevăr se regăsește prin ceea ce spui. Dar eu tot nu-mi pierd speranța. Și până la urmă alegerea nu e a noastră, ci e a ei, nu?

 

Gândurile mele întotdeauna se ciocnesc între ele. Niciodată nu pot fi la fel. Iar eu întotdeauna sunt prinsă la mijloc. Ce ar trebui să aleg? Ceea ce iubesc sau ceea ce e mai bine pentru mine?

8565_510984565623996_1957196839_n

 

Și mulțumesc House, nu am urmărit tot serialul, dar de fiecare dată când găsesc o poză pe internet cu replici din film, mă regăsesc.

Anunțuri

?

Cred că toți avem acele zile în care ne simțim singuri.

Eu încep să le am tot mai des.   Dar voi?

 

 

Dacă amintirile ei sunt ca stelele pe cerul întunecat, ale mele sunt spațiile bântuite dintre ele. – Dragă John, de Nicholas Sparks

 

large

Despre oameni.

Am revenit după o mică vacanță în care am vrut să-mi pun gândurile în ordine. Nu știu dacă am reușit, dar mi-a plăcut ca o vreme să stau departe de orașul ăsta cu zombii fără suflete. E greu să găsești pe cineva acum care să nu te caute doar când vrea ceva de la tine.

Nu știu de ce, dar am început să cunosc mai bine omenii. Nu sunt genul de persoană care să iasă în evidență. Îmi place să privesc, nu să fiu privită. Și odată ce fac asta, încep să observ, poate și fără să vreau, obiceiurile și calitățile oamenilor. Când ei te dezamăgesc, pierderea încrederii în tine și în ei, te forțează să te depărtezi de ei și să începi să-i categorizezi.

Începi să le înveți reacțiile, să îți dai seama când te mint și când vor ceva de la tine. E păcat de aspectul lor frumos, pentru că comportamentul e ca un măr putred. Nu îți ia mult să înveți să-i cunoști, pentru că de obicei se dau singuri de gol.

Oamenii sunt destul de simpli, doar că nu le place să fie așa și încearcă să se complice.

large