Familia – Partea a X a

Familia fără surâsul copiilor este ca biserica fără clopote şi sfinţi. – Valeria Mahok

 

 

– Domnișoară? mi se adresă doctorul masiv care a preluat-o pe mama.

– Da?

– Pacienta este bine. I-am descoperit ulcerul gastric înainte să ajungă într-un stadiu avansat.

– Dar lovitura de la cap?

– Probabil i s-a făcut rău și a căzut. Ești rudă cu ea?

– Mm, se poate spune și așa.

– Ar fi bine să trimit o asistentă ca să anunțe rudele.Poți intra să o vezi, dacă vrei.

– Desigur.Mulțumesc.

 

 

Într-adevăr, arăta mai bine acum. Obrajii ei au prins o culoare trandafirie și tenul era puțin mai închis. Avea părul negru ca abanosul și buzele roșii ca un măr copt. M-am apropiat de ea și i-am sărutat mâna,încet, ca să nu o deranjez. Am mai privit-o câteva clipe până când o lacrimă s-a strecurat din ochii mei. Am ieșit din salon și am fugit spre parcul de lângă spital.

 

O să o vizitez când o vor duce acasă. Și ce o să-i spui? Că sunt fiica ei. Și asta nu-i va a afecta sănătatea, în caz că nu te va crede?

 

 

Stăteam pe o bancă, ascultând cum vocea mea lăuntrică spune adevărul.

-Am nevoie de un sfat! am spus ridicându-mă în picioare și uitându-mă în jur.

Abia atunci observasem că au adus-o la același spital unde a născut. Deci băiatul ală care ți-a invadat gândurile e aici!Dar cum o să-i spui unui necunoscut, adevărul?

M-am așezat din nou, oftând.

 

 

– La ce etaj e internată soția mea? se auzi vocea calmă a unui bărbat care încerca să-și ascundă frica.

Mi-am întors privirea și am văzut că asistenta trimisă de doctor s-a întors cu un bărbat masiv cu părul scurt și șaten care ținea de mână o fetiță cu părul care la soare se vedea șaten și la umbră se vedea negru. Privea nedumerită parcă  cerând explicații.Asistenta îmi face semn spunându-mi să mă apropii.

– Ea este cea care a găsit-o.

Bărbatul stătea cu spatele la mine.Întorcându-se îmi zice:

– Mulț….

Dar se oprește. Se uită la mine încruntat, dar cu ochii pierduți.Se uită la mine, la fiica lui, iar apoi parcă înjură printre buze. ”O oglindă!” asta a spus.

Charlotte?

Acel nume, mă făcu să tresar. Îmi venea să scot ziarul și să văd numele fetiței.

– Tu ești? Cum? Când? Unde? Te-am căutat atâta vreme. . .O Doamne!

-Tată?

– Da,Charlotte, eu sunt. Hai sus, la mama ta, o să plângă de fericire!

– Tati?

– Da, Maggie.

– Charlie?

-Da, Maggie, e Charlie, spuse el cu lacrimi în ochi.

 

 

 

Am un tată, o soră, o mamă ! ! ! Eram într-un șoc. Tot ce puteam mima pe buze, era Charlotte.

 

Familia – Partea a IX a

Cel mai important element al muncii noastre este familia. Noi sperăm să creem o legătură indisolubilă în cadrul familiilor. Familia reprezintă piatra de temelie a întregii noastre afaceri. – Walt Disney

 

 

 

 

O rază de soare îmi mângâia încet obrazul, iar firele de iarbă îmi gâdilau tălpile. Stăteam întinsă pe iarbă, înconjurată de copaci și un pic pârâiaș. Mă ridic în capul oaselor și privesc în jur. El stătea tolănit pe iarbă și-mi zâmbea. Își împletește degetele cu ale mele și începe să fredoneze o melodie. Apoi mă trage spre el și mă sărută.

 

 

 

 

-Bună ziua!

-Ce dorești?

Îmi scot ziarul din geantă și-l îndemn să citească rubrica despre fata dispărută.

-Și?

-Știți cumva unde stau părinții ei?

-Da.

Se duce până în casă, apoi trage o înjurătură după ce se aude ca și cum a spart ceva și se întoarce cu o hârtie pe care era notată o adresă.

-Mulțum…

Înainte să-mi termin cuvântul îmi trânește ușa-n față.

-esc.

Mă uit la acea adresă și apoi mă uit din nou la adresele pe care le aveam eu.În ziua aceea simțeam că totul va fi bine.

Am început să merg spre acea casă, deoarece nu era prea departe. Mergeam încrezătoare cu un zâmbet pe buze. Mă gândeam la mama și la tata.Încercam să mi-i imaginez, dar o durere de cap nu mă lăsa.

 

 

 

-Numărul 25…Aici trebuie să fie.

Ciocănesc la ușă, dar nimeni nu-mi răspunde.Mai ciocănesc o dată, iar ceva îmi atrage atenția. Ușa era întredeschisă.

-E cineva acasă? repetam în timp ce intram.

Am mers într-o bucătărie unde am simțit un miros de mâncare arsă. M-am uitat la aragaz și am văzut că era deschis. L-am închis și mi-am întors privirea spre sufragerie.

-O, Doamne!

O femeie era căzută pe jos cu o mică zgârietură pe frunte de unde-i curgea sângele.I-am verificat pulsul și am răsuflat ușurată.Am sunat la salvare și am stat lângă ea până ce au ajuns.

 

 

Dacă o pierd acum nu cred că voi mai vrea să trăiesc. Nu vreau să cred că am bătut atâta drum degeaba și că Dumnezeu mi-o va lua de lângă mine. Nu vreau!!!

Familia – Partea a VIII a

Familia este comoara copilului. – Alexandra Ivan

 

 


– Vezi, ți-am spus eu !

M-am dat un pas înapoi, și am simțit cum obrajii îmi iau foc.

– Mulțumesc.

– Vrei să te conduc acasă?

”Acasă” – un cuvânt atât de simplu pentru unii, dar cu o foarte mare importanță pentru alții. Mi-am mutat privirea în jos.

– Eu stau la un hotel, deocamdată.

– Aa. Vrei să te conduc la hotel? îmi spuse chicotind.

Nu vezi că nu ai nicio șansă la el? Cine se va uita la o orfană, răpită? Nu vezi ce bine e îmbrăcat? Poate are prietenă, vrei să-ți faci necazuri?

– Nu… Adică da.

Vocea mea lăuntrică nu-mi dădea pace de vreo câteva zile. Știam că într-un fel avea dreptate, dar…

– Haide.

 

 

– Deci..de unde ești?

– De nicăieri.

Se uită ciudat la mine, ridicând dintr-o sprânceană.

– Adică..ăă…Încă îmi caut un loc, al meu.

– Da știu cum e să simți că nu ai un loc al tău….Și eu…

El vorbea, dar eu nu-i dădeam atenție. Îl examinam, zâmbind și apropând, și mă rugam să nu-mi fi pus vreo întrebare. Era drăguț, atent.

– Un înger…

– Poftim?

– Nimic, doar mă gândeam. Ce repede a trecut timpul. Iată-mi și ”hotelul”.

Chicoti.

– Mersi că m-ai condus.

– Plăcerea a fost a mea.

 

 

L-am privit până s-a îndepărtat, salvându-mi ”o poză” de a lui în minte. Am urcat scările hotelului epuizată și m-am trântit în pat. Nu vroiam să mă mai gândesc la el. Dar imaginea lui îmi apărea de fiecare dată când închideam ochii. Zâmbetul lui, vocea lui, parfumul lui.

– Hei gata! Ai să uiți pentru ce ai venit aici. Să-ți cauți familia, nu un prieten!

Iar vocea aia. Mi-am închis din nou ochii, acoperindu-mi urechea cu perna, pentru a nu mai asculta acea voce.Am adormit repede și cu gândul la el. Acel el, căruia nici nu-i știam numele…

 

Familia – Partea a VII a

Părinții au mai mare grijă de fericirea copiilor, decât copiii înșiși, căci ei nu se lasă orbiti de patimi sau imbolduri necugetate si orânduiesc totul cu mai multă înțelepciune, astfel încât cu timpul si copiii să se declare mulțumiți. – Carlo Goldoni

 

 

În dimineața aceea mă trezisem foarte încrezătoare.Mi-am făcut o ceașcă mare de cafea și m-am uitat puțin pe numele și adresele familiilor de pe hârtie.În primul rând, trebuia să-mi cumpăr o hartă. Am coborât la recepție și am întrebat dacă au vreo hartă. După aceea am urcat sus, unde am încercuit toate locurile în care trebuia să merg. Nu erau prea departe, dar nu cred că-mi ajungea o zi.

Și ce le ziceam familiilor când ajungeam la ele? Bună! v-ați pierdut  fiica acum 12 ani? Trebuia să fiu subtilă și să nu greșesc atunci când dau vreun detaliu.

 

 

 

Vizitasem cele două familii de pe prima foaie. Le spusesem că lucram pentru un ziar și aveam nevoie de niște informații despre un caz mai vechi. Fetița era rudă îndepăratată cu mine și vroiam să găsesc familia. Nu știu dacă era credibilă această scuză, dar nu îmi venise alta în minte.

Chiar dacă trecusem doar pe la două case, mă simțeam foarte obosită. Obrajii îmi ardeau și picioarele îmi tremurau.M-am așezat pe o bancă pentru a-mi recăpăta puțin puterile.Adierea caldă mă îndemna să adorm. Dar nu puteam! Stând acolo, neputincioasă, simțeam cum ochii îmi sunt împânziți de lacrimi. În secunda următoare, lacrimile formau mici pârâiașe care coborau în jos pe pomeți.

De ce plângeam? Nici eu nu știam. Dar nu mă puteam controla și nici nu mă puteam opri.

 

-Hei, ai pățit ceva?

Vocea aceea mă făcu să tresar.Mi-am ridicat fața ascunsă în palme și am văzut că era același băiat care mă ajutase la spital.

– Nu. . .

– Și de ce plângi?

– Nici eu nu știu.

Pufni.

– Ți se pare amuzant?

– Nu. Doar ciudat. Cum să plângi fără motiv?

– Nu ai plâns niciodată?

– Niciodată. Mi se pare că plânsul e pentru cei slabi.

– Știi nu mă ajuți deloc. Și plânsul e pentru cei ce au suportat prea mult atâta vreme. E un fel de a scoate toată durerea afară.

– Cum te-aș putea ajuta?

Mi-am întors privirea.M-am ridicat dar m-am oprit cu jumătate de metru depărtare de bancă. O stare de amețeală mă făcu să mă opresc.

– Cum ziceam nu ești deloc bine.

– Cred că e doar stresul.

– Atunci știu ce te-ar ajuta.

– Ce?

Și mă ia în brațe. Ah! Ce bine miroase ! Îmbrățișarea lui era atât de caldă, dar totuși puternică. Nu mă așteptam la asta din partea unui necunoscut.Vroiam să opresc timpul și să rămân acolo, în brațele lui. Îmi ofereau oarecum putere.

Familia – Partea a VI a

Familia e sfântă. – Dumitru Staniloae

 

 

 

Să admir orașul? Probabil aveam destul timp după ce îmi găseam familia să fac asta. De unde să încep și unde să ajung? Stăteam și priveam pierdută în mijlocul trotuarului. Oamenii se uitau ciudat la mine și șușoteau. Aveam de gând să încep cu spitalele.Dacă mă născusem în aceeași zi ca în cea care era scrisă pe buletin, atunci puteam să întreb numele familiilor. Poate era mai bine dacă mă duceam la poliție, dar după trebuia să dau toate detaliile și nu vroiam să ajungă poliția la cei doi. Am aflat de la un bătrân, că sunt 3 spitale în acest oraș.

 

 

– Bună ziua ! Îmi puteți spune și mie dacă s-au născut copii în data de 24 august, acum 16 ani?

– Acest lucru e confidențial, fetițo.

– Vă rog frumos. Încerc să-mi găsesc familia !

Se uită mirată la mine și îmi dă un bilețel.

– Am spus că e confidențial ! Acum pleacă, sau chem paza.

Mă uit ciudat la ea și apoi la bilet. Îi zâmbesc prostesc și îi mimez pe buze un ”Mulțumesc”.Erau două mame care născuseră în acea zi, dar eu mai aveam încă un spital de văzut, pentru că la primul mi s-a spus că nu era nimeni care se născuse pe 24 august.

 

 

 

 

 

Cel de-al treilea spital, era cel mai mare și ”aranjat” dintre toate. Probabil era cel sponzorizat de stat și aici veneau toate familiile bogate. Vroiam să nu intru în acel spital, pentru că nu știam dacă familia mea e săracă sau bogată. Pe mine nu mă fascinau banii, atâta timp cât exista iubirea.

Acolo am dat peste un bărbat masiv, de vreo 30-40 de ani, cu o mustăcioară care o învârtea de colo colo. Avea părul negru și scurt.

– Bună ziua, spun eu puțin speriată de înfățișarea acestuia.

– Ce dorești? zise el încruntat.

Ce doream? Chiar ce doream? Mă pierdusem. Înghițeam în sec și simțeam cum apa mi se prelinge pe frunte.

– Dacă…ăăă….sunteți….drăguț…să-mi….

– Mai repede. Că nu am timp să stau toată ziua după tine.

– Să-mi spuneți cine s-a născut pe 24 august acum 16 ani !
– Ai auzit de confifențialitate? Unde te crezi? La piață?

– Nu, domnule!

Mă simțeam ca o furnică uitându-mă în sus la el. Vocea lui răgușită îmi dădea fiori.

– Ce-i cu confidențialitatea asta? Spune-i ce știi, dacă nu vrei ca să se afle acel lucru, s-a auzit o voce din spatele meu.

M-am întors și am văzut un băiat cu ochii mari și căprui, părul negru, îmbrăcat cu o cămașă albastră cu pătrățele, care mi-a zâmbit. Simțeam cum genunchii mă părăsesc. Era să cad, dar m-am ținut bine.

– Hei, fetițo, poftim.

– Mulțumesc.

M-am îndreptat spre acel băiat.

– Mulțumesc…

– Nu ai pentru ce. Ai nevoia sa stai jos, pentru că tremuri?

– Nu, sunt ok. Mulțumesc încă o dată.

În total pe cele două foi erau 10 familii.Ce bine că erau trecute și adresele ! Mă simțeam într-un fel fericită, dar și epuizată. În acea seară aveam de gând să rămân la un hotel, și în ziua următoare începeam căutările.

Familia – Partea a V a

Dacă vrei ceva cu adevărat,nu te oprești pentru nimeni si nimic, pâna ce nu-l obții.

 

 

 

A trecut o săptămână de la aflarea adevărului. Noaptea mi-o petrec prin diferite hoteluri sau afară în aer liber, pe bănci, iar ziua îmi continuui drumu așa cum pot. Întreb pe la fiecare stație de autobuz, dacă au drum înspre Brighton, dar de fiecare dată primesc același răspuns : Nu .

 

Dacă dau peste vreo mașină, prefer să le spun că nu merg nicăieri, pentru că niciodată nu știi peste cine dai ( criminali, violatori, nebuni ). Este vară și e foarte cald.Am momente în care aș vrea să renunț, dar mă gândesc la îmbrățișarea caldă a mamei și asta mă face să continuui. Uneori când mă gândesc la ea, o amintire vagă cu zâmbetul ei îmi apare în minte.

Încerc să mă bucur de locurile prin care merg, luminile din orașe și parcurile frumos amenajate.Îmi place uneori să privesc fetițele cu mama lor de mână și mă face să mă gândesc cât  îmi e de dor de a mea.

 

 

 

 

Azi, am aflat de la un șofer, că până în Brighton mai sunt vreo 600-700 de kilometri. Asta înseamnă vreo 6 ore cu mașina, sau ceva de genul. Dar pe jos?

– Ai vrea să ajungi în Brighton ?

– Da . . .

– Te-aș putea duce eu !

De asta mi-era și frică. Nu-mi plăcea să mă urc în mașină cu un necunoscut, dar dacă nu o făceam acum, când mai ajungeam la mama? Alesesem să merg pe acest drum, așa că voi suporta consecințele.

– Dar va trebui să aștepți puțin, să se întoarcă soția și fiica mea de la magazin.

Am răsuflat ușurată. Nu cred că-mi va face ceva de față cu fiica lui. Dacă are puțin suflet și își iubește copilul nu îmi va face nimic.

 

 

Cei doi, Monica și Claudiu, sunt foarte drăguți. Se poartă cu mine ca și cum aș fi fost fiica lor. Și cu cea mică, Maria, mă înțeleg la fel de bine. Ce bine că acceptasem oferta.Mai sunt vreo 4 ore și ajungem în Brighton. . . Mi-au povestit că este un oraș foarte frumos și merită vizitat.

– Dar tu ce faci pe acolo, Anna ?

– Mă întorc acasă.

– Și cum de nu știi cum arată ?

Ce puteam să le zic? Nu vroiam să afle de răpirea mea așa că am inventat o minciună. Era mult mai bine așa.

– De la 4 ani am stat cu bunica, în sudul Londrei așa că acum am decis să merg acasă, la mama și la tata.

 

Am mai povestit ceva cu dl. Claudiu și dna. Monica și apoi am fost cuprinsă de un somn.

 

 

Simțeam iarba sub picioarele mele gâdilându-mă. Alergam spre cineva care stătea cu spatele la mine. Avea părul ca abanosul și o rochie albă din satin.Cu cât fugeam mai repede, cu atât acea femeie se îndepărta de mine. Vroiam să-i văd fața, pentru că simțeam o legătură specială cu ea.

 

 

– Anna, am ajuns.

Înainte să-i văd chipul, vocea Monicăi m-a trezit.Am deschis neîncrezătoare portiera, dar nu înainte de a le mulțumi celor doi. Monica m-a sărutat pe creștet, iar Claudiu și Maria, mi-au oferit o îmbrățișare.

 

 

Ajunsesem, în acest oraș nou, dar totuși atât de familiar.

Familia – Partea a IV a

Familia este prezenţa esenţială, acel ceva care nu te părăseşte niciodată, chiar dacă constaţi că trebuie să o părăseşti.Bill Buford

 

La 16 ani, eram doar un copil. Primisem tot ce avusem nevoie, dar totul doar pentru a ascunde o minciună.Venise vremea în care trebuia să am încredere în puterea mea și să iau singură deciziile.

 

– Bine! Cum spuneți voi ! Dar să nu vă gândiți că va fi totul ca înainte!

Mama se uita ciudat la mine și parcă nu-i venea să creadă. Mă cunoștea destul de bine.Normal că nu aveam de gând să stau în familia lor, ci să mă duc să mi-o caut pe a mea. Mi-era frică de necunoscut, dar nu aveam timp de așa ceva.

– Amânăm excursia, spuse tata morocănos.

– De ce? Ți-e frică că voi țipa că nu sunteți părinții mei?

– Ți-am spus să uiți acest lucru !

 

 

Îl privesc și plec în camera mea. Îmi caut o gentuță și îmi pun buletinul și articolul din ziar pe care îl aveam în buzunarul de la pantaloni. Diseară, aveam de gând să plec. Mi-am mai luat niște bani și m-am întins pe pat. Totul în jurul meu se învârtea. Gândurile din capul meu, îmi dădeau o durere insuportabilă. Eu, un copil, care fusese răpit de la familia sa. Încercam să mi-o imaginez pe mama. Oare semăna cu mine? Avea ochii verzi? Mi-era teamă că nu mă va crede. Dar iubirea unei mamei pentru fiica ei, nu poate dispărea așa ușor.

 

 

 

– Anna…

Acea voce, mă dezgustă.

– Ce vrei?

– Să-ți spun că-mi pare rău ?

– Serios ? spun eu ridicând din sprânceană. După 12 ani îți pare rău? Scutește-mă ! Nu am nevoie de lacrimi de crocodil.

– În fiecare zi am regretat că te-am răpit de la mama ta. Dar ce puteam face? Tatăl tău avea un fix cu fetele și eu nu-i puteam oferi una. Este o brută! Nu am vrut niciodată să mă căsătoresc cu el.

– Și ce-mi spui mie astea? Ai vrea să te iert? Îmi pare rău, dar voi nu mai aveți loc în inima mea.

– Știu ! Și regret asta.

– Regretă alături de soțul tău, poate primești și tu vreo palmă, îi zic mângâinu-mi obrazul. Acum, pleacă!

– Aș vrea să…

– Pleacă. Nu mă auzi?

 

 

Poate că era greșit cum mă purtam. Dar urâsem întotdeauna minciuna și asta era prea mare pentru a fi uitată.

 

 

 

Când ceasul a arătat  miezul nopții, mi-am luat geanta și am ieșit tiptil din cameră.Când am dat să deschid ușa pentru a ieși afară, am simțit o mână pe umărul meu.

– Știam că nu te-ai conformat cu ce a zis tatăl tău. Se citea în ochii tăi că vroiai să faci ceva.

– Ia mâna de pe mine !

– Vreau doar să te ajut.

– De ce ai vrea asta ?

– Pentru că îmi pare sincer rău !! Ai putea să începi căutările din Brighton, de acolo te-am răpit.Acum, du-te înainte de a ne auzi soțul meu.

– Mulțumesc, am murmurat eu. Nu o să uit asta.